— Cu infernale flăcări, iubite, te ard în nebuneşti  visări,

sub vintre  mă împunge foamea  rătăcirii,

şi prin   umeda cupă te  curg din  depărtări

ca pe-o  ploaie picurând  nectar în noaptea  amăgirii.

— Dar eu nu   părăsesc,  iubito,  depărtarea  care ne-a apropiat,

eu vreau să  reumplu  de aştri  păşunea mea liliachie,

să iubesc  steaua  ce albastru  ne-a însemnat,

să-ţi iubesc  fiorul  cu  parfum  de feciorie.

Dar vremea iubirii trecuse demult,

în urmă   rămânând o iarna resemnată:

eu  – într-un un  vis încă nenceput,

tu  –  într-o dragoste ireală şi trădată.

 

 Podul din pădure de  Rafail Sergeevich Levitsky (1847-1940)

Nu-i vremea mirării la ceas de cunună –

va fi clipa mea de moarte şi de lună,

în loc de lacrimi picura-voi cuvinte

care vor curge înăuntru fierbinte.

Nu voi stinge tăciunii ochiului de noapte

căci mireasa soseşte pe drum de departe,

ce neagre-s pupilele heruvilor în zori

când bezna te fură, iubito, din culori.

 Aştept încă-un zbor de vise înşelătoare,

din veghe, ochiul meu coboară-în mirare,

neadormită geana curcubeului deschis

peste irisul Dumnezeului Celui neatins.

Se reaprind   clipele din cearcănele morţii

şi  dorinţa îmi arde gurguiele   precum  o pradă –

dacă ochii tăi, iubite,  sunt tăciuni   pe rugul nopţii,

în sărutul  meu,   şoptirea e de-acum ofrandă.

Lasă-mă să-ţi spun cum lângă  noi va agoniza consumată luna,

cum tăcerea ei preschimbă zorile  într-un un greu  prohod,

şi cum stelele se vor topi una câte una...

Să-ţi spun că, în pântec,  iubirea  începe să dea rod.

Eva de Firmin Baes (1874-1943)

O noapte când  veşmintele-mi sunt ploaia

lunecând în falduri pe trupul meu sculptat,

când ochii tăi, iubite,  sunt dalta cu  văpaia

ce la răspântie de coapse respiră  tremurat.

Ce-nalt  îmi este puslul când  păgână ţi-e cioplirea –

deschide-mă  fântână,  şi pierde-te în mine,

prin sevele  aprinse voi simţi zvâcnirea

valului  spărgând stelele virgine.

Nimfă de Guillaume Seignac

Iarăşi murind … învăţ să mai iubesc

această teamă de negură din pleoape

în care mă afund  şi  zămislesc

iubirile    pierdute  în departe.

Nu se-ntrupează decât  amintirea –

visuri romanţate  uitate-n  scrisori –,

în  templul iubirii  e acum golirea,

precum  coaja  cerului spartă  de-ursitori.

Iată,  vei ştii  că   te-aştept cu gândul  sacru:

o minune e şi lacrima dă roadă,

şi  în livadă   e atât de lucru

cât    pentru o viaţă    patima să ardă.