Inorogul iar s-a zorit să vină,
s-a strecurat înveşmântat în noapte
cu mândrul corn proptit în luna plină,
păşind pe stele albe şi curate.

Dar toţi au tras obloanele la case
şi numai tu, pe prispa dinspre lună,
ţi-ai împletit cosiţele cu raze
şi-ai aşteptat pe mire cu cunună.

Satul adoarme vegheat de luceafăr,
taina fecioarelor s-ascunde în vis,
molia macină zestrea din cufăr,
tu ai trecut peste hotarul nescris.

De şapte ori va trece discul lunii,
din tencuială, sfinţii luminează,
în cădelniţi, smirna şi tăciunii
încă o dată se îmbrăţişează.

Visare de Nicolae Grigorescu 

(După François Villon: „Ballade contre les mesdisans de la France”)

Suntem bocet şi blestem
Înfrăţiţi cu sărăcia,
Înverzim şi lăsăm semn,
Şi veghem la România.

Pentru gândul rău de noapte
Răsucit de fus de vreme,
Pentru gândul de departe,
Noi chemam morţi şi blesteme.

Voi ce-aţi vândut curcubeul,
Voi ce-aţi învrăjbit fârtaţii,
Voi ce-aţi omorât în basme
Feţi-Frumoşii şi-mpăraţii.

Şi ţesut-aţi firul sorţii
Cu urzeala, trădătoarea,
Dincolo de prejma morţii,
Fie-vă slută-nfăţişarea.

Fie-vă oasele-ntoarse,
Fie-vă moartea nebocită,
Fie-vă gândurile stoarse,
Limba sură şi chircită.

Fie-vă stelele clocite,
Oul lunii spart în scoc,
Ochiul gălbenuş coclit
Şi devreme răsucit.

Fie-vă ceasurile rele,
Care merg spre dimineaţă,
În lumina dintre stele
Să n-aveţi nici dor, nici viaţă.

Suntem bocet şi blestem
Înfrăţiţi cu sărăcia,
Înverzim şi lăsăm semn,
Şi veghem la România.

Dacă somnul zburdă atingându-ţi jucăuş
crestele de-argint ale părului tău val,
mă trezeşte din uitare ţipătul de pescăruş
azvârlit de briza brusc stârnită dinspre mal.

Nu-i loc de tine în visele care plâng,
ci du-mă departe, -n basmele cu sori,
pe pajiştea stelară îmi împleteşte-un rug
şi cerne-mă zăpadă prin sitele de nori.

Dacă visele-s cioburile zilei sparte
pe care pleoapa tremurândă mi le adună,
nu-i loc de inorogi în lumea mea ce arde,
ci ia-mă şi mă du pe pajiştea de pe lună.

Malli de Sergei Jegornov (1860 – 1920)

Mai arde-n ochiul care mâine va plânge,
în sărutul care încă te-nşală,
în zbuciumul macilor din altă vară,
în raza lunii care-n zori n-ajunge.

Căci amintirile au trupul fierbinte
şi toate vin să-ţi fure din odihnă,
şi, cu firave raze de lumină,
biciuiesc neroadele cuvinte.

Dar nu căta la cântecul de moarte
sub cerul toamnei înlăcrimat de ploi,
când ne vom stinge-n cel din urmă ceas din noi
ca licuricii într-un rest de noapte.

Odihnă de amiază de Guillaume Seignac