Aripile îngerilor – frunze plutind

şi toamna pe aleiele pustii

aşteptând întoarcea paşilor ei,

pentru totdeauna femeia din visele morţii.

Oamenii  nu  cred în veşnicie

şi spun că-i doar un nostalgic zvon

asemenea unui vânt tomnatic

cu gust de roade cereşti.

Dar eu te simt, doamnă, în fiecare noapte,

risipind  miros de fân proaspăt cosit,        

prea eternă

să suporţi  anotimpurile  muritoare.

Iată, iubito, cum  respirai din toamne,

arterele   purtau   voluptăți  violet,

în  trup  pulsau  unde  stârnind  uragane,

când flux-al nopții  curgea-n  beții de balet.

Poate iar mă vei chema în  plăceri neștiute,

poate iar te voi urma în gânduri vinovate,

mă vei primi în adâncul  privirilor  mute,

ca arșita  s-o stingem în  cămări neumblate.

 Ce voluptate să ne-afundăm în  așternuturi

 scăldându-ne-n   roua caldă-a trupurilor moi!  –

 atât de sălbatic vom căuta noi ținuturi

 ca nevindecați  de depărtări  să zburăm în noi.

Tu vei fi  pasăre albastră vâslind la hotar,

eu mă voi visa rest de-aripă purtată de gând,

dar, intre noi,  atâția nori, atâta cristal,

atâți îngeri stăvezii și  risipă de vânt.

Tânără de Vlaho Bukovac (Biagio Faggioni) (1855 - 1922)

Speram că spinii viselor albastre

nu vor sta pe fruntea îngerului meu,

din străveziul trup se prelingea-un astru –

într-un colţ de noapte plângea Dumnezeu.

Să rămâi singur, ce aspră osândă,

în umbra celor trăite scurse demult,

în vidul de-albastru, ca luna rotundă

pentru spaima zilei de mâine tumult.

Cădeau în gol bucăţi de paradis

într-un un cutremur de curcubeie sfinte,

ca o pupilă, sufletul deschis

aduna culori din prund de cuvinte.

  Nud de Herman Richir (1866 – 1942)  

___________________________________

În noaptea adâncă se rostogoleşte luna,

în candele, amurgul se-ntoarce aprins,

la Poarte Raiului aud cum bate mâna

lui Moş Crăciun, hoinar cu părul nins.

Prin beznă, vine uşor şi aduce

podoabe de stele şi rugăciune,

se tulbură somnul Pruncului dulce

din braţele Mamei sfinte şi bune.

Blând, Micuţul deschide o carte,

magii uimiţi bat hora în Scriptură,

se mută hotarul de vis mai departe,

spre Betleemului nostru din  bătătură.

Între două rodii, femeia arzândă

râde şi trupul alb dansează şi se zbate –

patima-i vibrează flămândă –

şi i se scurg în somn gânduri vinovate.

O mare de neguri ce aspru veşmânt,

vei ieşi mai pură din nehotare?

Doar pescăruşii ţipă agonizând

legănaţi de vânturile din ape şi sare .

Te voi regăsi dincolo de noapte şi de noi

pe pajiştea luminii fără anotimpuri…

Apoi, amnezici, neputincioşi şi goi

vom reveni în valurile lumii cu alte chipuri.

Tânăra fată de Max Nonnenbruch ( 1857-1922)