Gavriil Stiharul

Sunt stropi de noapte acei ochi care nu mint
în strălucirea zorilor aprinse
când bolta înfrântă de un nor cernit
urmează mersul pleoapelor deschise?

Să-ţi cer să cobori privirea către mine –
eu, umila lumânare care se topeşte –,
să potriveşti lumina zilei către mâine,
să simţi flacăra în tine cum creşte?

Nu vei mai putea întuneca vreodată zarea:
scânteia unui gând stingher te va trăda,
când norii sterpi se vor uni cu marea,
în piepturile noastre pescăruşii vor ţipa.

  Fată cu cercel de perlă de Johannes Vermeer (1632-1675)

După Joe Darion

Să visezi ce-i cu neputinţă şi-n vis,
Să lupţi cu vrăjmaşul cel mai tare,
Să te-avânţi unde cel brav e-nvins,
Să înduri chinul cel mai mare.

Să-ndrepţi necruţătoarea greşeală,
Să ierţi pe cel ce te-a rănit cândva
Şi, cu mâna ruptă de-oboseală,
Să prinzi din drum nebănuita stea.

Să lupţi pentru dreptate zi de zi,
Ci, în slujba cerului tocmit,
Să te avânţi spre iad şi să mai fii
Din drumul tău de-a pururi neclintit.

Să ierţi greşeli fără de sfârșit,
Să iubeşti neprihănit şi neatins,
Să poţi, deşi eşti gol și istovit,
Să prinzi fugara stea din vis.

Acesta-mi fu destin amarnic :
Să urmez scrisei chemarea,
Chiar de ar părea zadarnic,
Oricât ar fi de grea cărarea.

Acesta îmi fu visul îndrăzneţ,
Acesta îmi fu ţelul necurmat,
Pe care l-a urmat cu orice preţ
Un om rănit de moarte sfâșiat.

Şi lumea mai bună va fi poate
Căci, în această viaţă scurtă şi rea,
Un om a crezut că va răzăbate
Până la cea mai îndepărtată stea.

Don Quichotte şi Rossinantede de Honoré Daumier (1808 –1879)

Ce aproape eşti în asta seara, fecioară,

că suflarea muşcă din gânduri nerostite –

fântâna umedă în rodnic pas de vară

aşteaptă dansul buzelor mele livide.

Să dezbraci iubirea de cuvânt,

s-o primeşti ca pe o ploaie fecundă,

ca pe un fior sau un interzis gând,

ca pe o frunză ce se zbate pe undă.

Să mă laşi liber să cad în abis,

să mă strecor în tine flămând,

în vis de fecioară şi-n ce-i nepermis –

să urle în suflet instinctul dansând,

Mă vei striga din fiecare disperare,

atât de şoptit încât eu voi tresări,

voi chema pe îngeri spre binecuvântare,

căci, asemenea nouă, şi ei ne vor fi.

—◊—

 Nud cu brăţare verde de François Xavier Bricard (1881 – 1935)

.

Iată, sânii cu muguri timpurii

sprijinind  roadele de mâine  pentru sufletul meu din mai departe

şi un coridor ivit  fără de prag  între coapse fierbinţi

duce polenuri  spre alte tărâmuri  sub ape.

Îmi spui să vin şi mă aduci în aşternuturi moi,

noaptea învie patimi vechi,  

îţi  simt spasmele voluptăţii ca aşteptări

şi aripile fragede deschid buzele spre fecundul zbor către nicăieri.

Caut frenezie în mângâieri,

când clipoceşte în răcoare deschis fântâna,

spasmodic  mă răzbat eu însumi prin mine

să pot visa la mâine cu gândurile  din tine.

Nymfa cu  zorele  de Jules Joseph Lefebvre

Priveghiul buzelor: rugăciunea

aplecându-se peste cuvinte –

ele  vor aduce slavă

ploilor şi sărutărilor fierbinţi,

şi  petalelor  de crin risipite în mângâierea adierii de praznice.

Ce sfinte sunt binecuvântările

mlădiate de şoaptele  feciorelnice ale suferinţei.

În noi sunt zorile de fiecare dată

când dimineaţa deschidem ochii ca o înviere.

Îmi mântuiesc  şi eu sufletul

odată cu iarba paşilor tăi

care au îndrăznit încă o dată să salte

în iluzia păsării biruitoare peste noapte.

Femeie nud de Herman Jean Joseph Richir (Herman Richir) (1866 –1942)